Acasă Blog Cum să fim ipocriți și nesimțiți cu ”o țară ca afară” în gură, pe holurile spitalelor

Cum să fim ipocriți și nesimțiți cu ”o țară ca afară” în gură, pe holurile spitalelor

1
420

Unii dintre noi în ultima vreme, din fericire nu foarte mulți, par făcuți din subansamble…șuruburi, piulițe, bucșe și mult metal rece, îmbinat cu grijă sub formă de roboți umanoizi, programați și programabili.

Mult mai mulți, suntem încă făcuți din mușchi, tendoane, ligamente, articulații, vase de sânge prin care curge (uneori) sânge cald și oase. Iar toate astea, așa cum mai cedează planetarele, bucșele și bieletele antiruliu, mai și cedează și ele. Și când se întâmplă să cedeze, din fericire nu foarte des, musai să ajungi la un mecanic în service dacă ești mașinărie, sau la un doctor în spital privat sau de stat, clinică, sau policlinică, dacă ești din carne și oase.

Și cum în ultimul an, pe fondul unor sechele mai vechi și din cauza activității fizice reduse, că deh, pandemie, carantină și dacă nu mori de coronavirus, nu te mai bagă nimeni în seamă, am sesizat că încep să am probleme la genunchiul drept, genunchi care prin ”bunăvoința” unei pseudo kinoterapeute, în urmă cu mai bine de 17 ani, sufeream o fisură de rotulă, mi-am zis că îmi iau masca pe bot, inima-n dinți, genunchiul la purtător, să îmi fac o programare și să ”merg” să mă vadă un specialist.

Aleg o Policlinică, la care specialistul ortoped la care vreau eu să merg și care e lăudat cum că ar fi cel mai bun din Arad (am mari îndoieli că e chiar așa), Policlinică unde știu că este și Radiologie, căci sunt convins că o să fie nevoie de așa ceva. Și ca să nu mă plimb de la un capăt la celălalt al Aradului, consider că e mai la îndemână așa. Îmi fac programare încă de Luni și Vineri mi se spune că am numărul 2, să mă prezint la ora 15 acolo.

La 15 fără 15 intru în Clinică, îmi iau bonul și mă gândesc că, ce bine că-s numărul 2, căci cu siguranță nu or să fie atât de mulți pacienți cu oase rupte ajunși încă. Sufăr primul șoc, când observ tot culoarul până la cabinet, plin de oameni. Unii în picioare, unii jos pe scaune, fețe lungi, triste, pline de suferință și griji, care au nenorocul ca în plină pandemie și isterie pandemică, să se ”îmbolnăvească” și de altceva. Entorse, mâini, picioare rupte, găsesc pe culoar toată pleiada de suferințe.

Întreb dacă a venit doctorul, o doamnă drăguță cu mâna ruptă care are numărul 6, îmi confirmă că da și mai îmi confirmă că numărul 1 e deja înăuntru. Dau din gură-n gură până în capătul culoarului, că sunt numărul 2, mi-am luat și geacă roșie, am înțeles de la președintele Iohannis că ești mai vizibil așa și mă pun să aștept. Știu că nu am mult de așteptat, așa că nu mă agit foarte tare și nici nu vreau să mă bulucesc, să mă înghiorlăiesc printre mâinile și picioarele rupte, până în fața ușii, căci nu știu despre altele, dar asta cu distanțarea fizică și respectarea măsurilor impuse de ”experți”, mi-am însușit-o perfect.

Unii-s în cârje, în cadre metalice, eu am noroc, sunt doar în scaun rulant, sunt singurul în scaun rulant de acolo și pe lângă că am numărul 2, sunt mai avariat decât toți, mă simt cumva privilegiat, așa că îmi permit aroganța să mă uit de jos la ei. Cum de unde de jos? De jos din scaunul cu rotile.

Se deschide ușa, numărul 1 a terminat cu doctorul, sau mă rog, doctorul o fi terminat cu el și aud rumoare. Numărul 3, o doamnă grăbită și fără chef de așteptare, fură startul și chiar dacă sunt convins că își dorește cu ardoare ”o țară ca afară”, uită pe moment ipocrizia și se insinuează fâșneț pe lângă numărul 1 care tocmai dă să iasă și trântește ușa după ea.

Stupoare, lumea începe să vocifereze, să mă compătimească, să se compătimească, unii îi promit la ieșire niște cârje în cap…că dacă tot suntem la ortopedie, de ce nu. Realizez că asta cu numerele e doar așa, să ne simțim noi ca la Olimpiadă și dau să îmi fac loc prin puținul spațiu rămas între scaunele de pe culoar și perete și mă proțăpesc în calea ușii. Doctorul știe că s-a furat startul, cam cum se fură mireasa, probabil că nu e prima dată când asistă la așa ceva, dar nu pare să îi pese foarte mult. Și dacă i-ar păsa, ce poate să facă el, să educe pacienții, în fond, fiecare e pentru el.

Numărul 3 nu stă mult înăuntru, iasă, îi spun ceva de omenie, o țară ca afară, bun simț…se întoarce și mă privește cu lehamite, a dispreț. Dau să intru și eu și constat că holul nu a fost gândit și pentru scaune cu rotile, doar pentru cârje și cadre…doamne ferește să ai ghinion să vii în cu piciorul rupt în scaun rulant. Din păcate, sunt obișnuit ca toate lucrurile să fie pe dos în țara asta, nimic nu pare gândit, totul pare și chiar e la voia întâmplării.

”Da, ce s-a întâmplat”, mă primește specialistul politicos. Chiar dacă pare cu gândurile în altă parte, mă ascultă răbdător să îi explic istoricul medical și în loc să ne preocupăm mai mult de rotula pentru care mi-am părăsit cuibușorul de autoizolat în care mă regăsesc în fiecare zi, de mai bine de-un an, îl preocupă de ce sunt într-un scaun rulant. ”Fractură cervicală, în urmă cu 23 de ani” încerc să îl lămuresc. Face ochii mari și dă să mă contrazică…”Adică toracică ai vrut să zici”. Nu, nu, nu…știu exact ce am vrut să zic și ce am și zis de fapt. ”Cervicală, cum ar veni domnu doctor, mi-am rupt gâtu”. ”Nu există așa ceva, nu ți-ai mișca mâinile dacă ar fi cervicală, e o minune”. Uită din nou de genunchiul meu în timp ce mă studiază cu interes. ”Nu e nicio minune domnu doctor, e multă muncă, mulți bani, multe riscuri asumate, multe sacrificii, multe emoții, multe lacrimi..”.

Reușesc cumva să îl readuc la rotula mea și îmi spune că trebuie făcută ”o poză”, încât sunt tentat să îmi scot telefonu ca să facem un selfie de grup. ”Adică Radiografie?” întreb eu confuzat. ”Da, da, din aia, Radiografie”. Întreb plin de speranță la ce ușă trebuie să batem ca să putem face o ”poză” din aia și ni se spune, că de mai bine de un an secția de Radiologie a fost desființată. Stăm și ne uităm unii la alții și parcă îmi vine să îmi scot telefonul să încep să fac poze, căci momentul e de un sublim absolut.

”Încercați la Policlinica de la Ziridava” ne încurajează el și cumva nu mă simt deloc încurajat, căci știu cam câte trepte sunt pe acolo și ce presupun treptele în scaun cu rotile fiind. ”Programul se încheie la ora 18 aici, aveți timp să vă și întoarceți cu filmul”, ne îndeamnă el să nu mai pierdem vremea și să o luăm din loc. M-a mâncat pe mine să-l corectez…puteam să o las pe ”poză” și scăpam mai ieftin.

De multe ori am impresia, că țara asta e precum o rotulă, împărțită în două, fragilă, căci de multe ori te întrebi cum de mai funcționează, cum de nu se rupe, cum de nu cedează.

Ajungem în fața Policlinicii cu Radiografia și mă înfior, căci sus în vârful scărilor, pentru mine și pentru condiția în care mă aflu, pare Himalaya. Un tânăr care pare grăbit, dă să treacă pe lângă noi și se oprește brusc…”Aveți nevoie de ajutor?”, da avem…și încă cum. Spală cumvă oroarea numărului 3, ”Încă mai există speranță” îmi spun eu în timp ce închid ochii, întotdeauna m-au îngrozit scările căci știu ce presupun, mă ia cu amețeală, cu leșin în timp ce număr treptele, 1…2…3….

Ajung cu chiu cu vai sus la Radiologie și îmi fac cruce cu limba în spatele măștii că am ajuns întreg, aș scuipa în sân dar la cât de paranoică e lumea, cu siguranță m-ar linșa și m-ar scăpa de grija rotulei.

Radiologu îmi taie chitanță și în loc de 50 de Ron cât știam eu prețul unei ”poze”, a deveniit 80 de Ron. Asta e, pandemie, de dreapta, toate serviciile medicale s-au scumpit, mă resemnez, scot banii și plătesc. Guvernul refuză să majoreze pensiile, dar eu musai să plătesc, căci îmi trebuie ”poza”.

Nu pare că știe ce vrea, în loc să îmi spună unde să stau cu capu și unde cu picioarele, cam ca în sicriu așa, îmi spune să mă sui cu fundu pe masă, să îmi las picioarele în jos bălăngănite și dup-aia, fără nici măcar o logică, mă învârte de două ori pe masă, ca să mă amețească probabil, să mă frăgezească, ca până la urmă să ajung cu picioarele tot acolo unde am sugerat impertinent încă de la început că ar trebui să ajung.

O experiență absolut bizară, în vremuri bizare, într-un oraș bizar, cu oameni bizari și de care probabil că te-ai lipsi, dacă nu ar fi absolută nevoie. Mulțumesc oamenilor frumoși și inimoși din jurul meu, care încă au știut să rămână oameni și care m-au ajutat să îndulcesc oarecum experiența. Aveți grijă de voi oameni care încă știți să fiți oameni, sănătatea nu e de colea!

Încarcă mai mult
Load More In Blog

Vezi Și

Enelul, agenții de teren cu orbu găinii, funcționarii, call centerul și indexul băgat din burtă după bunul plac

Update: În urma articolului postat pe pagina de facebook Enel, am fost contactat de către …