
Se zice că, în noaptea din 31 octombrie și 1 noiembrie, granița, voalul dintre lumea noastră și lumea de dincolo se subțiază atât de mult, încât forțele iadului își pot strecura influența înspre lumea noastră. Desigur că este doar o sărbătoare păgână, o tradiție pe care noi aici o cunoaștem drept ”Ziua Morților” și în care îi comemorăm pe cei răposați mai mult ca oricând.
Halloween, în traducere ”Hell will win”. Da, iadul va învinge doar dacă îl lăsăm noi să învingă și doar în acea noapte ”specială”, doar că iadul nostru, aici pe pământ, a învins de mult. L-am lăsat pur și simplu să învingă prin lipsa noastră de reacție, prin complicitatea noastră tacită, i-am făcut loc să se insinueze în casele noastre, în viețile noastre, în sufletele noastre, ne-am lăsat ademeniți, mințiți, amăgiți, otrăviți. Ne-am lăsat atrași în groapa dezumanizării, unde caznele noastre zilnice nu ne mai permit să vedem dincolo de supraviețuire.
Așadar, încercarea noastră de a ne arunca frustrările și răutățile pe o sărbătoare ca oricare alta, e inutilă…sursa răului, sursa tormentului nostru ca nație, zace în altă parte și dacă am vrea măcar teoretic să ne târâm înapoi afară spre lumina speranței, înspre alte locuri ar trebui să ne uităm.
Nu am mai ieșit de mult din casă, nu ies decât pentru strictul necesar și nu pentru că mi-ar fi frică că mă infectez cu acest virus care ne-a otrăvit și ne-a schimbat viețile chiar și mai mult decât deja era, ci pentru că orașu, societatea, oamenii, mersul ”firesc” al lucrurilor s-a schimbat. Totul e dezolant, trist, scrâșnit, depresiv. Dacă până acum, răutatea indusă în societate de la nivel politic, își găsea destinația înspre cei bătrâni, bolnavi, neputincioși, ”fără dinți în gură”, acum intoleranța și ura se întinde peste tot. Fiecare e pentru fiecare, acel instinct primar care îți ”dictează” să supraviețuiești prin orice mijloace, îți picură în urechi paranoia și teamă. Oamenii sunt strânși în ei, captivi ai propriilor temeri, ura și frustrarea pe care o resimt și care altă dată era redirecționată împotriva celor de la putere, e acum redirecționată de la individ la individ.
Am devenit fiare de pradă, care la primul scent al slăbiciunii și al sângelui, suntem gata să atacăm, să sfâșiem, să devorăm…să ne devorăm unii pe ceilalți, acolo unde de fapt, vinovatul, vinovații pentru starea în care ne aflăm, sălășuiesc macabru în altă parte.
Vine anotimpul rece și chiar dacă sunt convins că escapadele din această iarnă vor fi ceva mai reduse decât ca în iernile precedente, ies să îmi pregătesc mașina pentru sezonul rece…cauciucuri de iarnă, antigel, baterie, la carburanții de iarnă încă mai aștept, căci în curând, din lipsa cererii, se vor ieftini din nou.
La Vulcanizarea Non Stop din cartier, coadă…ca de obicei, nimic nou! Cunosc oamenii, cunosc rânduiala…știu ce am de făcut, mulți însă nu. Merg acolo toamnă/primăvară de 10 ani, la fel de bine aș putea merge ca la mine acasă. Știu pe unde se intră, știu pe unde se iasă. Mulți însă, nu! Stau aliniați la coadă în niște băltoace adânci de juma de metru. Multe mașini mai mici, sunt acoperite de apa mocirloasă, până peste roți. Eu nu vreau să mi le murdpresc, căci va trebui după ce le dau jos și le pun pe cele de iarnă, să le bag pe cele înnămolite, înapoi în portbagaj. Așa că, mă asigur care e ultima mașină de la coadă și merg drept pe betonul spălătoriei auto vecine cu vulcanizarea și o parchez frumos așteptând să îmi vină rândul.
Imediat, în spatele meu simt rumoare, se organizează ad hoc organizația stătătorilor la cozi în băltoace care încep să îmi bată în geam și să mă dojenească că nu mă înnnămolesc cu ei, că nu mă durig penibil în aceleași gropi puturoase în care orbește ei s-au adâncit. Îi expediez cu lehamite, în timp ce îi filmez cu camera de bord care nu îi descurajează deloc. Trec deja două ore de când aștept ca ultima mașină care era la coadă când am ajuns eu, să își schimbe roțile împuțite de obediență și răutate, timp în care organizația așteptătorilor prin gropi, se transformă în partid, cu o cartă bine stabilită de cereri și pretenții.
Unul în geacă roșie cu o Toyota, chiar dacă nu are nimic în comun cu ”ciuma roșie”, își asumă titlu de președinte interimar al partidului și de avocat reprezentat al cetățenilor băltiști și rând pe rând încep să se ascută furci, topoare, răngi, bâte de baseball…tot ce mai are românu bun prin autovehicule în ziua de azi. Și rând pe rând îmi bat în geam, să îmi reproșeze și să îmi bată obrazul, că am avut impertinența și că nu m-am coborât la nivelul lor în balta comună. Nu, nu am făcut-o și nu o voi face niciodată și asta în ciuda faptului că știu să respect regulile jocului, acestea pot să fie respectate în mai multe feluri, dar ei nu înțeleg, nu acceptă și nu tolerează asta și continuă să îmi bată în geam.
La un moment dat, după două ore de așteptare, prin mimetism și efect de turmă, încep să îmi bată în geam chiar și cei cu mult veniți după mine și asta în timp ce vulcanizatorul îmi schimbă roțile. Nu pot decât să îi compătimesc, încep să regret că am ieșit, dar când e musai…! Nu intenționez să mă izolez, dar nici să mă las atras în băltoaca comună, încă posed ”vagi” urme de demnitate și umanitate și în aceste vremuri tulburi, le țin dragi ca pe cele mai prețioase valori.
Plec după mai bine de două ore de la vulcanizare și băltoacele drumului de pământ ce duc spre service, sunt încă pline până la praguri de mașini…par ca niște oi speriate, incapabile de gândi și a acționa decât opțiunile ce li se oferă.
Plec să mă întâlnesc cu tata și să îmi fac cumpărăturile. Da, cu tata care chiar dacă încă are dinți, face parte din categoria de care tinerii frumoși și liberi, produsul politicianului globalist și progresist de rit nou, ei nu au loc. Îmi fac cumpărăturile la un supermarket din ăsta, parte dintr-un lanț de magazine cu originea în Germania, că românești nu prea avem. Ori nemțești, ori franțuzești…cam asta e oferta. Nu stă în preferințele mele Lidl, dar e aproape, acolo în cartier și cum nu am chef să mă aventurez prea mult, fac compromisul și intru la Lidl.
Afară e frig, suntem înghețați bocnă, dar cu toate astea…la intrare ni se ia temperatura, cred că părem morți din primăvară la ce temperatură avem, poate că și suntem și încă nu realizăm. Poate că acesta este dor un purgutariu în care să ispășim păcatele vieții trecute. Nu pot să îmi dau seama, e greu de făcut difrerența în zilele astea, uneori nu prea pare că trăim, cel puțin asta nu prea seamănă a viață.
Facem cumpărăturile și mergem la casă, atmosfera e apăsătoare, oamenii pare că se pregătesc din nou de starea de urgență. Săracii, încă nu au înțeles că până după vot, până pe 15 decembrie nu vom avea starea de urgență, încă nu au înțeles absolut nimic din societatea, din țara în care trăim și din ”autoritățile” care ne conduc, par speriați. Dar nu speriați și înfuriați astfel încât să iasă în stradă, să se revolte să își ceară drepturile încălcate, ci speriați să își facă provizii și să se închidă în casă. Vor înțelege curând, că ce e mai rău de abia va să vină, căci e doar începutul.
Ajungem la bandă, în fața benzii sunt linii trasate la 2.m jumate, chiar și pentru oițele ce nu știu ce au de făcut. Nu trebuie să faci foarte multe, doar să aștepți cuminte pe banda ta, în timp ce cel din față își procesează produsele, astfel încât să își vină și ție rândul să treci de pe o bandă albastră, pe alta. Sunt cu spatele, mă îndrept spre casă unde să pot prelua produsele pe care tata le pune deja pe bandă și să le bag în sacoșe, când din spatele meu aud rumoare, ”că de voi ăștia bătrâni nu mai avem loc, moșneagule”…Mă întorc și simt cum mi se golește deja creierul de sânge, știu ce urmează.
Un tânăr frumos și liber împreună cu iubita lui, stă călare pe tata și își împărțesc ”frățește” aceeași bandă de așteptare. El e tânăr, e frumos și e liber, el nu are timp de așteptare, pentru el legile și regulile nu se aplică. Moment în care explodez, nu îmi stă în fire, dar explodez. ”Păi nu ți-e rușine măi nesimțitule să vorbești așa, poate să îți fie bunic, îi poți fi nepot, uită-te la tine, uită-te la el, unde te grăbești, nu vezi banda aia trasată pe jos, ce rol crezi că are, doar decorativ, vreți o țară ca afară dar voi vă comportați în continuare românește, market nemțesc, apucături românești, ipocriților.”
Îi întoarce spatele tatălui meu dar și mie, cu toate astea nu se mișcă un centimetru. Cel de la casă în loc să îi atragă atenția că nu respectă regulile de ordine interioară și nu doar atât, ne atrage atenția și ne recomandă să ”ne certăm afară”, chiar dacă așa zisul ”conflict” s-a întâmplat înăuntru, fără ca cei responsabili pentru buna desfășurare a activității în Lidl să intervină.
Supermarket nemțesc (că tot ne place nouă mult asta cu nemții) și atitudine românească. De la personal până la clienți. Rămas bun Lidl!
