21 decembrie, solstițiul de iarnă, cea mai scurtă zi, cea mai lungă noapte, asociată în tradiția populară, cu Ignatul, sau tăierea porcului. De la această dată, începe iarna astronomică.
În apropierea ignatului, prin spatele blocurilor cartierului Hunedorean a anilor ’80, acolo unde am copilărit, se întâmpla în fiecare an, un eveniment aproape ”barbar”, zămislit din disperare, nevoie și foame. Desigur că, se întâmpla frecvent și prin anumite abatoare care trimiteau la export carcase întregi care ar fi trebuit să ajungă și pe masa românilor flămânziți, dar se întâmpla departe de ochii noștri.
Vecinii mai cu dare de mână, ”riscau” și tăiau porcul aproape în fiecare an. Îi știam deja și eram cu ochii pe ei ca pe butelie…îi știam de la ce bloc, de la ce scară, etaj, îi știam cu nume și prenume, mai abitir ca Securitatea, știam aproximativ punctele unde urma să se întâmple acțiunea și când, așteptam doar semnalul.
Spun ”riscau”, pentru că nu prea era voie să ai asemenea apucături de dezmăț burghezo culinar și să le arăți vecinilor hămesiți, că se poate mânca și altceva decât tradiționalii ”adidași” din care puteai să faci cel mult piftie, pe care eu de altfel, o detestam. Din această cauză…dacă dădeai peste un sectorist mai ciufut și zelos, sau dacă dădea el peste tine, ”riscai” să te păgubească de o plasă de ”porcării” și de vreo două fleici.
Dar dincolo de asta, noi copiii nu riscam nimic! De fapt, nu chiar nimic, singurul lucru pe care îl riscam, era hipotermia. Pentru că, atunci când cineva tăia porcul în cartier, toți copiii din zonă se strângeau ciutură, indiferent că era ger, ploaie, burniță, zloată, zăpadă sau chiciură, noi eram acolo, spectatori nu chiar tăcuți ai măcelului…”Și acum, îl pârlește. Uite că îl arde, păcat de șoric…”.
Eram aproape cunoscători. Erau stiluri și stiluri…unii îl pârleau cu paie aduse de pe la sate sau de pe unde mai găseau prin vecinătățile Hunedoarei, alții…mai cu dare de mână, cu butelia și pârlitorul. Butelia, întotdeauna pusă într-un lighean cu apă caldă, cică, ”Așa are mai multă presiune și putere” ne explicau cunoscătorii, în timp ce noi făceam ochii mari, ”Oaaaa!”.
În funcție de zona de unde se trăgeau, unii îl despicau pe burtă, iar alții, prin spinare, prin coloana vertebrală, cu o bardă sau cu o toporișcă, după caz, nevoi și posibilități. Pe ăștia din urmă îi criticam…”Tztztz, să strici bunătate de mușchi…”. Precum am spus, eram aproape cunoscători.
Nu știu dacă făceam asta pentru o bucată de ureche, coadă sau șoric, dar atracția pentru evenimentul sângeros, era magnetică. Indiferent că eram la săniuș, la derdeluș, la bulgăreală sau la alte activități specifice anotimpului, cum auzeam fatidicul guițat care anunța sfârșitul suinului și începutul festinului, lăsam totul zloată și fugeam fascinați spre locul unde bietul animal își dădea obștescul sfârșit, în horcăiturile roșiatice pe care uneori zăpada sau chiciura proaspăt așternute, le scoteau în evidență.
Prima parte nu mă fascina, ba dimpotrivă, o ocoleam…dar partea cu pârlitul și șoricul, care uneori îl primeam, alteori nu, aia o găseam de sezon, dezirabilă, frecventabilă, de neocolit. Uneori, ca să ne merităm bucătura de ureche, de coadă sau de șoric, mai ajutam cu una, cu alta, mai căram un balot de paie, o găleată cu apă, mai țineam de o copită, mai smulgeam o unghie coaptă…uneori, doar stăteam, chibițam și băleam pofticioși la ideea de jumări, cârnați, tobă și maioș…despre sângerete nu aveam o părere prea bună.
Bunica îmi spunea întotdeauna…”Sângele e viața bietului animal, e păcat să îl mâncăm”. Nu știu cât sens avea ce spunea ea, presupun că avea, dar pentru că nici nu îmi plăcea, îl ocoleam. Rămâneau multe alte preparate, la care uneori doar să visez.
Bucurați-vă de un ignat îndestulat oameni buni, vin sărbătorile!
Denumirea de Ignat vine de la Sfântul Ignatie Teoforul, episcop de Antiohia și martir al Bisericii care este unul din cei mai de seama părinți apostolici. Pentru că nu a lepădat credința în Hristos, a fost aruncat în arenă și sfâșiat de lei, în jurul anului 110, în timpul domniei împăratului Traian. O parte din moaștele Sfântului se află în Catedrala episcopală din Galați, la Schitul Darvari din București și la Mănăstirea Tismana.
O legendă de-a noastră spune că, în noaptea de 19 spre 20 decembrie, când creștinii ortodocși sărbătoresc ziua Sfântului Ignat, porcii care vor fi sacrificați se visează cu mărgele roșii la gât, adică își visează sfârșitul.
Bărbaţii sunt cei care se ocupă de sacrificarea animalului, iar tradiţia cere ca acela care taie porcul să fie un om curat, care înainte de sacrificiu trebuie să meargă la Biserică, să se spovedească, părintele iertându-i şi păcatul uciderii porcului.
În unele regiuni chiar şi gospodăria este sfinţită înainte de sacrificare. Se spune că femeile nu au voie să participe la tăierea porcului nici măcar pentru a turna băutură în paharele bărbaţilor, deoarece, fiindu-le milă, animalul nu poate muri. Rolul femeilor începe în momentul în care carnea de porc ajunge pe masa din bucătărie, pentru a fi preparată.
În tradiţia românească întâlnim o serie de obiceiuri şi superstiţii legate de Ignat. Astfel, în ajunul Ignatului se fierbe grâu, capul familiei îl tămâiază şi îl binecuvântează. Din acest grâu fiert mănâncă toţi membrii familiei, iar ce rămâne se dă dimineaţa la păsări.
Tradiţia spune că în ziua de Ignat nu este permisă nicio altă activitate, ziua întreagă trebuind dedicată doar tăierii, sortării şi preparării specialităţilor din carne de porc. Singura activitate permisă în ziua de Ignat este tăiatul porcului. Se crede că prestarea oricărei alte munci – spălatul rufelor, cusutul, torsul lânii, măturatul casei – atrage după sine pedepsirea celor care încălcă normele sărbătorii.
Cei de faţă trebuie să rostească: „Doamne ajută, să-l mâncăm sănătoşi!” – ca rugăciune de iertare, adresată lui Dumnezeu şi Sfântului Ignatie, patronul zilei, pentru uciderea animalului.
Solstițiul de iarnă 2024 are loc pe 21 decembrie, la ora 11.21, iar din acest punct durata zilei începe să crească timp de șase luni, până la solstițiul de vară. Ziua ține sub nouă ore, iar noaptea are peste 15 ore. Ce făceau oamenii din vechime în această perioadă a anului? Ce planete se pot vedea pe cerul nopții în aceste zile?
Populațiile din vechime țineau multe sărbători în preajma solstițiului, chiar dacă nu aveau așa de multe cunoștințe de astronomie precum are omenirea în prezent.
Erau procesiuni în locurile considerate sfinte, se țineau festinuri cu mâncare, băutură și ritualuri magico-religioase. Oamenii sărbătoreau faptul că ziua începea să crească, mai ales după luni întregi de frig și de întuneric, în condițiile în care era scump să iluminezi casele cu lumânări sau opaițe. Aceste sărbători erau un mod grozav de a rupe monotonia.
Cultul Soarelui era extrem de important pentru oamenii din vechime.
Celții țineau ospețe uriașe cu mâncare, băutură și focuri întreținute prin arderea multor trunchiuri de copac, în cinstea faptului că zilele începeau să devină tot mai lungi, după solstițiu.
Momentul solstițiului de iarnă, respectiv al începutului iernii astronomice, are loc în jurul datelor de 21 și 22 decembrie. Începând de la această dată, până la 22 iunie, durata zilelor va crește continuu, iar cea a nopților va scădea în mod corespunzător.
La această dată, durata zilei are valoarea minimă din an, de 8 ore și 50 minute, iar durata nopții are valoarea maximă, de 15 ore și 10 minute (pentru București). În emisfera sudică a Pământului fenomenul are loc invers, momentul respectiv marcând începutul verii astronomice.
Denumirea de solstițiu („Soarele stă”) este dată de faptul că la data respectivă are loc schimbarea gradientului mișcării Soarelui în raport cu declinațiile acestuia.
Iarna meteorologică începe teoretic la 1 decembrie, iar începutul iernii astronomice este marcat de un moment precis, cel al solstițiului de iarnă. El este legat de mișcarea anuală aparentă a Soarelui pe sfera cerească, ce reprezinta consecința mișcării reale a Pământului în jurul Soarelui.
Axa polilor Pământului își păstrează (în primă aproximație) direcția fixă în spațiu, ea fiind înclinata cu 66° 33′ față de planul orbitei terestre. Din acest motiv, Soarele parcurge în decurs de un an cercul sferei cerești numit „ecliptică”, a cărui înclinare față de ecuatorul ceresc este de 23° 27′.
La momentul solstițiului de iarnă Soarele se află în emisfera australă a sferei cerești, la distanța unghiulară maximă de 23° 27′ sud față de ecuator, el efectuând mișcarea diurnă în lungul cercului paralel cu ecuatorul ceresc, numit „tropicul Capricornului”. Aceasta explică, pentru latitudinile medii ale Terrei, inegalitatea zilelor și a nopților, precum și succesiunea anotimpurilor.
La data solstițiului de iarnă, Soarele răsare cu 23° 27′ la sud de punctul cardinal est și apune tot cu același unghi spre sud față de punctul cardinal vest. La momentul amiezii el „urcă” – ținând cont de latitudinea medie a tării noastre, de 45° – la numai 21° față de orizont.
